Via: http://www.riscograma.ro
O cota unica de 10% si TVA de 15% – propunerea liberalilor via Patriciu – sunt apetisant dar e nerealiste. Nu pentru ca statul n-ar rezista la noile niveluri de încasari, ar rezista bine-mersi. Ci pentru ca adevarata povara fiscala e în alta parte.
Adevarata povara fiscala este costul muncii. Cota unica a fost praf în ochi. În cazul impozitului progresiv, salariul net era cu putin sub jumatate din costul angajatorului. Acum, este cu putin peste jumatate. Tot aia!
De aici, doi piloni, unul mai vicios ca altul:
I. Taxele mari încurajeaza evaziunea, pentru ca angajatorii si angajatii nu percep vreun beneficiu în a împarti banii pe jumatate cu statul.
II. Taxele mari OBLIGA la evaziune, pentru ca daca firma A alege sa plateasca toate contributiile are un dezavantaj competitiv devastator comparativ cu firma B, care alege sa le sara.
Cum ar putea sa arate sistemul fiscal pentru a rezolva ambele probleme? Taxele trebuie sa fie nu atât mici, cât bine balansate. Iar cercul se închide daca ele sunt ipotecate înca de la colectare: contribuabilul stie exact pentru ce plateste, iar beneficiarii stiu clar pe ce se bazeaza. Un exemplu:
1. 25% impozit pe venit. Singurul, si fara deductibilitati! El devine principala sursa de contributii pentru fondul public de pensii, în locul contributiei la asigurarile sociale. Pentru o vreme, încasarile vor fi putin mai mici ca pâna acum: 6% din PIB în loc de 7%, cât se strânge din CAS. Însa angajatii vor fi stimulati si motivati sa-si declare veniturile, pentru ca acum doar pensia lor mai depinde de asta.
2. 25% impozit pe profit (fara impozit separat pe dividende, pentru simplificare). Pentru companii, efortul ar fi nul, pentru ca tocmai au economisit un sfert din fondul de salarii. S-ar strânge 3% din PIB (fara de 2,4% cât se întâmpla la nivelul de 16%). Banii sunt suficienti pentru alocatii, indemnizatii de somaj, pensii sociale si chiar pentru a compensa o parte din deficitul sistemului public de pensii. Iar în cazul profitului, argumentul redistribuirii avutiei este cel mai usor de acceptat pentru patroni.
3. 25% TVA. Da, România ar putea sa mearga aici la maximum admis de UE, pentru ca TVA reuseste sa cuprinda si o buna parte din economia neagra. Iar cu un impozit pe venit mai mic, salariatii platitori nu vor sim?i eventualele scumpiri. La cota de 19%, statul aduna din TVA 6,8% din PIB. La 25%, dupa calculul strict aritmetic încasarile ar urca la 9% din PIB. Bani suficienti cât sa asigure finantarea educatiei si a sanatatii, în cote egale. Iar când stii ca la fiecare suta de lei cheltuita zece lei merg la educatie si zece la sanatate, parca e mai usor sa ceri bon.
Administratia ramâne cu banii din taxele pe proprietate (0,7%), redevente (0,4%) accize si taxe vamale (3,2%), si cu veniturile nefiscale (2,9%). În total, 7,2% din PIB, adica mai mult decât suficient pentru a tine functionarimea, politia, armata si pentru a mai repara si din drumuri. Trebuie doar ca administratia centrala si cele locale sa gaseasca un algoritm optim prin care sa împarta banii.
Sursa: http://www.riscograma.ro/2444/de-ce-impozitele-din-romania-sunt-tembele-iar-cota-unica-e-o-gluma-solutii/
Posted: June 2nd, 2010 under Romania, Solutii agricole de business.
Comments: none
